Agios Schuberto

Trebuie să admit că nu sunt prea religios. Familia Schubert sunt aproape cu toţi luterani, o moştenire a rădăcinilor noastre din Prusia (locul este acum Polonia ca să Ania mă reclamă ca polonez). Este o religie austeră şi frugală. Bisericile sunt făcute din lemn, stăm pe şiri de bănci ca catolicii. Se pertece mult timp ridicându-ne, şezand şi îngenunchind cu toţi în acelaşi timp sub direcţie preotului mândru. Ca germanii însuşi, este o ordine strictă în slujbă. Ascultăm când vorbeşte preot despre ceva moral din biblia, cântăm când el ne spune cântecele din secolul al nouăzecelea, îi dăm mâna când ieşim în şir indian după o ora en punct. Ceea ce n-au luteranii este o tradiţie de artă religioasă. De fapt, sunt mulţi protestanţi care nu-i permite imagine dumnezeului ca Amish-i, îmi reaminteşte de perioada de iconoclasmul de la secolul optulea de la Bizantium.

Poate asta explică iubirea mea neexplicabilă pentru icoanele. Primele exemple pe care le am văzut in situ erau în românia, acum trei ani. Ce frumoase sunt bisericile ortodoxe! Se întră în casa Dumnezeului şi eşti aproape atacat cu cantitatea mare de artă înauntru. Eşti intr-o adevărată galeria. Nu este timp să vadă tot într-o singură vizită, chiar dacă nu este o biserică mare. Marele catedrale ca se vede în Iaşi, Cluj sau Timişioara sunt întradevăr depozitari de astfel de artă atât de frumoasă. Mi-am cuparat icoană cu Sfântul Ghiurgiu la Galeriile Top Art la Iaşi şi în fiecare zi o văd şi o apreciez, chiar în azi. Nu îmi inspira de loc sentimentele religioase, dar nu contează, îmi place mult acest obiect frumos cu tipul ăsta pe calul lui alb.

Aş vrea să iau în posesiune mai multe icoane, dar sunt teribil de scumpe pentru pildele fine. M-am gândit mult în timplul iernii, şi am decis să încerc să “scriu” eu o icoană. Cum se face ăsta un american, în Iowa luteran/catolic, atât departe de Bizantium, probabil te întrebi? Cărţii, sunt întotdeauna cărţii. Am găsit The Technique of Icon Painting la bibiloteca universitară şi am răsfoit-o după masă. Cartea zice că trebuie să-se răspânde cu stilul mai întăi. Se poate face asta făcând nişte scheme cu hârtia obişnuită pentru fotocopieri. Puţină practică. Am început cu o imagine de Hristos Pantocrator, urmând o schema care este înclusă în manual. Prima dată rareori este perfect. Gâtul lui Hristos era prea gras, ca să El se parea un jocător de fotbol în costume de fiul Dumeazeului. In loc de biblia sa bogată, ar trebui să aducă un fotbol american în mâna stângă.

Pe urmă, am încercat o schema cu acelaşi stil de Hristos, dar cu hainele şi capul meu. Cu apartul meu digital am făcut o serie de poze în fată peretelui galben al living-ului nostru. La sfârşitul am facut una care ar funcţiona. Am încercat să scriu un fel de autoportret. Stiu că probabil actul meu era blasfemia horibilă, dar vreau să descoper dacă pot să semân cu un sfânt, poate chiar marele şef al sfânţilor. Este lucrul cel mai narcisist că mi-am făcut în viaţa. Exemplu este în sus. Cred că pot să mă descurc să produc icoanele în cele din urmă, şi în toamă care vine o să scriu prima mea icoană. Dar cele mele vor fi cam necanonice, as vrea să pictez prietenii mei în loc de persoanlele de la biblia. O considerez o adaptare seculară. Adica, aş vrea să împrumut stilul de la traditie ortodoxă şi să-l aplic la o formă de artă cu obiectivii diferiţi.

Ce credeţi voi? Aş vrea un pic de input de la creştenii români care citesc blogul meu. Sper că nu-te am supărat cu ideeile mele, dar este adevărat că mereu mă aflu la limitele acceptabilitătii—este interesant acolo.

(Mersi, mersi, mersi Cezara; şi alţiilor care mi-au dat părerile lor.)