Cartea

Salut tuturor,

De obiciei prefer să vă trimit un email personal, dar in zilele astea sunt prea ocupat să fac asta. Ca stiți m-am băgat, la sfârșitul, în lumea slujbei după absolvirea mea în mai trecut. Deci, am mai puțin timp să scriu fiercărui—da asta nu înseamă că n-o să vă scriu individual, doar mai puțin des în clipă asta. Scuzați!

Pe aici iarna a început și sezonul Thanksgiving-ului aproape. Am avut in Iowa o toamnă extraordinară de balsamică. Aproape n-a plouat, și mai ales în weekend-uri vremea a fost fantastică. Am început un nou sport, climbing (catarea?) pe pietrele, deci, în fiercare duminică am mers la un parc sau altul prin apropriere Iowa City-ului. Cunosc pe un amic care în același ani în care am plecat în România, el locuia in Colorado și acolo el a învațat tehnice sportului. Mi-a convins să cumpăr echipa bazică ca să ar putea să încep, de asemenea avea nevoie de un tovaraș--un se poate face astfel sport singur! Iowa n –are munți nici cheile mari, dar avem desul de râuri în valele care au faleze de dolomit. Este un bun loc să se învețe căci nu se poate să cadă foarte departe. Curând o să pun cateva poze pe blogul, sau facebook dacă sunteți acolo.

In domeniul muncii, am început să caut lucru ca traductor și înterpret, acum în spaniola dar în cele din urma as vrea să lucrez și în limba româna. Am solicitat un post la spital universității și curând o să fi făcut certificare național ca lingvist medicinal. N-o să fie normă întreagă, dar un vreau asta, îmi place mult învațarea dar de asemenea m-am dat seamă că normă întreagă în acel câmp este greu la noi. Chiar dacă îmi platește mai puțin, e mai bine să lucrez la doua slujbe diferite decât să mă ocup tot timpul cu cea singura. Si o să fie greu în viitor să gasesc un post de normă întreagă cu calificarea mea—sun doar un M.A., care înseamă că un pot să predau la liceu, nici pot ca profesor. Prepărător este singura mea ocazia să-mă ocup. Spitalele sunt in toate părtile, și de un interpret/traducor cu spaniola au nevoie mare în țara acuma.

Ania a terminat aproape dizertația, acuma doar edită capitolele și întroduce cateva ideei noi din când în când. N-o să aiba absolvirea pâna în mai, deci a focat de curând cu solicitările. Habar n-avem unde vom fi în viitorul an universitar, deci un vorbim mult despre tema asta. Se pune stresata cu totul ăstaș procesul pentru posturi academice este grozav de greu. Intre crăciun si anul nou o să mergem la Chicago pentru o conferința națională pentru astfel slujbe. Trebuie petrece partu zi riguroase de interviuri. Dacă îi place de ea, trebuie să călătorească la universitare să dea o presentare, să facă mai interviuri, și să-i cunoască pe membrii facutății. Totul asta trebuie să supraviețuiască, și engleza chiar nu este limba nativă ei! Am o gramadă de admirație pentru ea, și sunt foarte mândru, și cu toți pe care o cunoaștem.

Vine curând crăciun, și din cauza conferinței un mergem să visităm familia i anul ăsta. Facem Thankgiving împreaună, și sărbătoarea este aproape atât de mare ca crăciunul, în plus e greu că părinții mei să aiba amândoi sărbători liberi căci lucrează în spital. După conferință ne gîndăm să plecăm o vreme in Washington DC. Cunosc pe o amică acolo și niciodată n-am fost în capitalul meu al țării mele proprii. Sunt muzei și monumentele pe care am vrea să-le văd de mult. Nu este un plan fix, dar nu ne place ideea să stăm in Iowa City o lună întreagă fără ce să facem (univeristate este închisa pentru o lună). Poate fi foarte plictisitor în perioadă ala, să ținiți minte că Iowa City are doar 35 de mii de locuitori—e un orașel!

Bine, termin aici, dar vreau să vă urez un Thanksgiving plăcut, chiar dacă un stiți când este dar ce înseamnă într-adevăr. Vreau să give thanks că-i cunosc pe colegi și amici atât de simpatici ca voi. Vă urez sănătate și belsug în iarna asta! Si mai un lucru, dacă vreți să vă bucurați de dolarul în jos, este un timp bun să plecați în America. Sunteți întotdeauna învitați la noi!

Cu bine, Steve

Vara din nou în Europa

În acest articol las pentru moment comentăriile culturale şi explic un pic ceea ce se întâmplă cu mine şi cu Ania în lunile care vin—o să începem o fază nouă vieţilor noastre care treptat o să-ne schime tot nouă. În primul rând, o să matriculez cu masterand pe douzeci mai, nu pot să-o cred, dar am petrecut partu ani la universitate terminându-l. Au fost patru ani incedibili de frumoşi, şi m-am învaţat mult despre lingvistica, învăţarea, şi chiar eu însumi. Într-un fel mi-e trist să zic adio la program, dar faptul este că am absorbit totul care mi-a putut oferi. Am hotârăt că nu mă înteresează calea spre doctorand, pe puţin la lingvistică, prefer să nu ştiu pera mult despre un singur subiect, să fiu un jack of all trades. Sunt gata pentru următorul lucru, şi nu ştiu încă exact o să fie. Slujba pentru un învăţător de spaniola sau de engleza in Iowa City este greu de găsit deoarece locuiesc prin apropriere o gramada de foştii masteranzi şi doctoranzii care nu vreau să pleacă din zonă. Doar îmi ramână un an aici, să-mi vină ceva, să sperăm.

Ania mai are un an, şi tocmai a câştigat o bursă excepţională la anul. Şi este important realizarea aia pentru că, începând în toamna, trebuie să întreprindă cautarea de slujbă. Bursa este de nivelul naţional, şi este bine conuscută în câmpul literaturei—e o buna adaugarea la CV-ul ei la un moment binevenit. Lucru cel mai bun este că nu-i trebuie să prede şi poate se concentra asupră terminarea disertaţiei ei şi solicitările de posturi. În plus, ea a fost aceptată la un program de seminări la Cornell University vară, o să fie acolo câţiva gânditori, unii de cei mai importanţi în domeniu transnaţionaismului şi cosmopolitanismului. Este un an extraordinar de bun pentru Ania în mod profesional.

Nu putem să ramănăm pe loc pentru mult, deci în câteva săptămăni o să plecăm în polonia să vizităm pe familia. Ania este din Siemianowice Slaskie, un oraş alălturat de Katowice, în sudul tării. Din păcat, am schimbat puţina poloneza pe care o vorbeam pentru româna. Spun “din păcat” nu pentru că nu vreau să vorbesc româna, ci pentru că aş vrea să vorbesc amandouă în acelaşi timp, dar mi se pare imposibil.

În polonia am trei lucruri că vreau să fac: să văd pe familia Spyra, desigur; să merg la Auschwitz din nou; şi să explor Varsovia pentru prima oară, în ciuda faptului că am plecat în polonia de trei ori, deja nu am văzut-o. Ania are un văr acolo, deci avem un loc să petrecem nopţile gratis. Suntem foarte emoţionaţi pentu că prietena Aniei, Dana Crăciun din Timişoara, o să vină să ne întâlnească pentru un weekend.

De la Varsovia călătorim la lituania, la Vilnius, care este un oraş important în historia poloniei, şi există o populaţie mică de polonezi care au rămas din înainte de războiul mondial al doilea. Apoi, mergem cu trenul prin rebublice baltice pâna în Tallinn, şi în cele din urmă la Sfânt Burgulpetrului (nici o idea cum se traduce) şi la Moscova. O să fie prima noastră oară în rusia, o ţara pe care eu voiam să-o vizitez din copilărie. Am învăţat limba rusă pentru un an în liceu, şi chiar dacă nu-mi ramâna nici douazaci de cuvinte ruse, o să încercăm să ne descurcăm cu aptitudinile Anei. Datorită educaţiei socialiste a ei şi cinci ani de înrudita limbă rusă, ea vorbeste cam bine rusă în contextul propriu.

La moscova o să eu aproape trei luni, iar Ania o săptămână. Am planuri să predau limbile mele acolo (nu româna, scuze) şi la începutul o să-mă găzduiesc o colega de-a mea de la University of Iowa şi maică ei profesoară particulară de engleza. Deci, am pilele suficiente să stabilez acolo şi o să caut o cameră oriunde curând. În stil pe care il cunosc intim acum prim experienţa mea în românia, nimic este fixat încă, dar am multă încredere că o să gasesc ceva de lucru. Dacă nu prind multa slujbă, pot să supravieţuiesc la puţini bani şi observ ţara. Ania o să trebuiască să pleacă de la ţara la zece iulie şi o să merg cu trenul singură prin belorusia cu expresul între Moscova şi Katowice. O să fie…interesant pentru ea.

Deci, o să plec în românia în vara astă întrebaţi? Am indoialele serioase. Mă duc la america de la Kiev, pe şaişpre august dar mi se pare greu să călătoresc de la Kiev la Iaşi. Însă, încă nu ştiu, şi n-o să zic că nu este posibil, cum zice mereu prietenul meu Gonzalo Campos “Nu scuipă la cer, că o să-ţi lovească chipul ulterior.” E un sfat mândru.

MoP

Violenţa Noastră

Din copilărie pot să-mi aduc aminte senin ziua in care bunicul meu mi-a dat un ghint de 22 calibru. Aveam şapte ani, poate opt--vârsta mea exactă nu este atât de important, dar eram tânăr, prea tânăr după parera mea în azi. Bunicul meu uriaş stătea pe jos în faţa mea în sală unde erau masa de scris unde nimeni nu scria niciodată, frigiderul veche al doilea a casei şi dulapul unde noi puneam mantourile în timpul iernii. De la dulapul agolmerat a scos ceva lungă, făcuta din lemn şi oţel; l-am recunoscut imediat--fiind un băiat din ţara. Atunci mi-a inceput să-mi explic în mod foarte serios ce era şi cum funciona. Aproape n-am putut să-l ascult pe bunicul prin emoţia pe care m-a preluat-o. Cu şapte-opt ani am întrat într-un club nou, m-am simţit cum unul din băiaţi mari în momentul ăia, pe puţin ca cei cu zece de ani!

Pentru următorii zece ani acest instrument sau altul mai mare, ca shotgun-ul de vânataore, s-a făcut prietenul meu într-un fel. Am petrecut mulţi ani într-o traida mortală: eu, ghintul şi cainele familiei. Am făcut multe excursii în zona fermei în cautarea iepurilor şi porumbelor, şi când aveam mai timp mergeam la fluviul mic care curgea prin câmpul vecinilui nostru. Nu pot să contez zilele nenumerate în care noi trei mergeam în safari.

Noi americani suntem îndrăgostiţi de arme de foc, mai ales cei din noi din zonele rurale unde ele aprovizionesc o distracţia bunvenită în spaţele nesfârşite ale prerii, stepei, munţilor şi puştilor ai americii vest de la râul Mississippi. Iar în oraşele sunt aficionado-i de arme de asemenea, mai ales de pistoli şi armele mai mici. Deci, pe toate părti se găseşte armele de foc. Este o parte a culturii noastre, dar o parte că mereu este destructivă. Constituţia noastra zice explicit că aveam dreptate să purtăm armele de foc, şi este aproape imposibil de schibat-o. Noi americani vom devine stinşi înainte de ele mi se pare.

Cu toţi ştim ce s-a întâmplat la Virginia Tech acum nişte zile. Am citit că a omorât şi un profesor român, un om care a supravieţuit holocaustul şi, surprinzător, a murit violent într-o ţară unde nu este război—pe puţin pe pâmantul ei. A fost un şoc fisic să ascult detalile la radio, numărul de morţi creşcând la un nivel de necrezut. Dar suntem aici într-un fel obişnuiţi; nu este primă dată în care cineva i-a pierdut capul şi a hotărât să spulbere la întâmplare pe colegii săi într-o “grindina de plumbi” (a hail of bullets) cum zicem la noi. Trist, îmi suprinde că nu se întâmpla mai mult în america. Nu lipseşte nici tânerii deranjaţi, nici armele de foc în ţara mea. Ceea ce mi-e suprinzător este modul în care ucigaşii premeditează şi realizează (probabil greşesc cu formele verbelor) visul lor sângeros. Nu poate fi că n-au practicat uciderii înainte de calamitate, poate în mod virtual.

În ciuda violenţiei ocazională care suferim din timp în timp în şcolii noastre, tot cred că america este o ţară cam sigură. Toate tările au crimele violente, dar diferenţa este că la noi avem instrumentele disponibile la public în care uciderii spectaculoase ca aceea poate fi realizate. În plus, avem ştiinţa să folosim armele de foc, uneori de la o vârsta delicată. Am învăţat cum se manipulă un ghint ca prima mea limbă, şi tot în azi sunt foarte precis la puşcat, însă, nu am o armă în zilele astea.

De asemenea, trebuie să adaug că proliferarea de arme în america are o altă inrâurire, una că în ciudă preţului ridicat în suflete la şcolii şi pe străzile noastre este folositoară pentru guvernatul. Oamenii cu experienţa cu arme, că eu, întru în militar şi deja ştiu să omoare. Crează condiţiile care permit clădirea de-o armată foarte mortală, cu tâneri de la populaţie care vreau să-şi fac bărbaţi. Mi se pare ceva foarte rău, dar sunt sigur că unii se gândeşte aşa, oamenii la pentagon. Transiţia de la iepuri şi porumbei spre duşmani nu este atât de mare că se pare.

Virginia Tech n-a fost nici prima dată şi n-o să fie ultima în care astfel de violenţa americană se întâmplă. Mă tem că este ceva, ca un parazit, că o-să purtmăm pentru totdeauna. Doar putem să sperăm că no să se întâmple din nou pentru mult.

MoP

America Roşie

Weekendul trecut Ania şi cu mine am mers în vizită la fratele meu, Aaron. El locuieşte cu soţia lui, Amanda, în capitoliu statelui Missouri, la Jefferson City (localnici îi spune Jeff City). Probabil, nu ştiţi mult despre statele ăsta sau regiuniea de care o să vorbesc. Nu mă supăr--nici o grijă. Ştiu ca sunt din o parte a americii nu foarte cunoscuta, de fapt, este cam plictisitoară, şi sunt prima persoană să-o admit. Poate acum întelegeţi de ce mă simt nevoia să părăsesc curând, şi am auzit că noi care locuim în Mid-America călătorim mai frecvent decât restul tării. Historia a dovedit că este adevărat că nomadii vin din la dracu’n praznic în cautarea beneficiile civilizatătii.

Să revinem la Missouri: are St. Louis la frontierea estică, poate aţi văzut o poză cu Arcul Jefferson lăngă râul Mississippi? E chiar frumos. La frontierea vestică este Kansas City, loc de naşterea Jazz-ului. În mijlocul metropolelor menţionate zace pe dealuri de calcar oraşul Jeff City: lipsit de pericol, liniştit, trăind în mod rar. Este în parte a tării că noi spumen America Roşie, nu din causa comuniştilor, ci din conservatorismul social, pueterea religiunii în comunităti, şi o anumite izolare de la lume în general care se poate citi cum ignoranţa. Culoarea vine din Partidul Republican.

Acolo au căştigat marele “magazini de lanţ” cum zicem noi, e aproape imposibil să gasească o librăria, un restaurant său un cafene care nu este corporativ. Nu ştiu ce credeţi, dar nu-mi place mult să merg în vacanţa şi manânc aceeaşi mancare în aproape acelaşi restaurant; să văd aceeaşi magazini într-un mall care, în mod ciudat, este analog cu al nostru; trebuie să fie nivelul ultim de capitalismul, care, ironic, sfârseşte cu conformitate cum a fost adusă prin comunismul într-un fel, dar diferenţa este ca sunt sută săpuni în magazinul omniprezent, nu doar unu.

Fratele meu este informatic pentru guvernatul Missouri-ului, câştig bine soţia şi el. Au cumpărat o casă prea mare pentru doar ei, au trei maşini în zilele astea şi mi se pare că le schimb în fiecare doi ani. Aaron este foarte mândru de lawnmower-ul lui (nici o idea cum se traduce cuvântul ăsta), cred că are acelaşi marime de motor că o maşina Smart. El are un fel special de-a tăia iarba curţii cu bestia asta, ca să lase şiri diagonali impecabili.

De curând, a început un hobby noi: Se spune ‘coon hunting (vânarea de ursuleţ spălător) şi a cumparat un fel de câine scump, un redbone ‘coon dog, să-l ajute cu urmărirea, acapararea, şi în cele din urma ucirea animalului. Mi-a spus că pielele dau zece pâna cincisprezece dolari, dacă prinde douăzece în fiecare an asta o să plătească preţul hobby-ului.

Nu vreau să zic că fratele meu a pierdut capul lui, nici că un am respect pentru el. Demonstrez că astfel de activităti sunt obişnuiţi în Missouri, şi în sudul tării în general mai ales în zonele rurale. De fapt, eu sunt puţin mândru că face totul cu o precizie ascutită, dar uneori aş vrea să folosească energia şi aptituninii lui pentru lucrurile mai...culturale. Aş prefera să-l pictească pe ursuletul spălător sfios la o pânza de vele în loc de-a fura pielele lui. Amanda nu are mult interes în hobby-urile lui, dar nu contează dacă el cheltuieşte banii lor la ala. Trebuie să admit ca câinele este grozav de frumos, şi categoric plin de iubire pentru oricineva întra în casa. E dificil să-mi imaginez câinele ăsta ca mare vânzator. Chiar Aaron ştie că nu este exact mersul perfect pentru asfel de treaba, dar (desigur) el a cumpărat un coş special sferic unde poate pune un ursuleţ viu (nu stiu cum poate gasi ăla), şi atunci el lasă coşul să mişche cu marfa lui îmblănită pe curte. Ne-a explicat ca ursuleţul nu este în pericol în jocul ăsta (încă), dar înceărca să bată câinele prin şirme ca să-i scape. Teoretic, câinele înşela eventual, şi învătă să-l urâscă pe prada. Gata la vânzare.

Petrecem tot weekendul cu ei, inclusiv o excursie la regiunea de vinul în apropriere Jeff City cu rădăcinile germane. Vinul alb merită, dar prefer vinul roşu sau negru, mai ales pinot noir de România! Am venit înapoi în Iowa cu senzaţie ca am mers la o ţara diferită, chiar cu puţin şoc cultural.

Ah! Trebuie sa-vă explic pozele. În timp ce călătoream cu Aaron şi Amanda, noi am văzut un snapping turtle pe strada. E un fel de broasca testoasă care are falcii foarte puternici, este într-adevăr periculos dacă puni un deget în faţa capul ei. E grozav de urât şi are un miros putred, dar semăn cu dinosuarii mici. Pilda ala în poză este foarte mică, cresc pâna 15 kilogrami.

MoP

Agios Schuberto

Trebuie să admit că nu sunt prea religios. Familia Schubert sunt aproape cu toţi luterani, o moştenire a rădăcinilor noastre din Prusia (locul este acum Polonia ca să Ania mă reclamă ca polonez). Este o religie austeră şi frugală. Bisericile sunt făcute din lemn, stăm pe şiri de bănci ca catolicii. Se pertece mult timp ridicându-ne, şezand şi îngenunchind cu toţi în acelaşi timp sub direcţie preotului mândru. Ca germanii însuşi, este o ordine strictă în slujbă. Ascultăm când vorbeşte preot despre ceva moral din biblia, cântăm când el ne spune cântecele din secolul al nouăzecelea, îi dăm mâna când ieşim în şir indian după o ora en punct. Ceea ce n-au luteranii este o tradiţie de artă religioasă. De fapt, sunt mulţi protestanţi care nu-i permite imagine dumnezeului ca Amish-i, îmi reaminteşte de perioada de iconoclasmul de la secolul optulea de la Bizantium.

Poate asta explică iubirea mea neexplicabilă pentru icoanele. Primele exemple pe care le am văzut in situ erau în românia, acum trei ani. Ce frumoase sunt bisericile ortodoxe! Se întră în casa Dumnezeului şi eşti aproape atacat cu cantitatea mare de artă înauntru. Eşti intr-o adevărată galeria. Nu este timp să vadă tot într-o singură vizită, chiar dacă nu este o biserică mare. Marele catedrale ca se vede în Iaşi, Cluj sau Timişioara sunt întradevăr depozitari de astfel de artă atât de frumoasă. Mi-am cuparat icoană cu Sfântul Ghiurgiu la Galeriile Top Art la Iaşi şi în fiecare zi o văd şi o apreciez, chiar în azi. Nu îmi inspira de loc sentimentele religioase, dar nu contează, îmi place mult acest obiect frumos cu tipul ăsta pe calul lui alb.

Aş vrea să iau în posesiune mai multe icoane, dar sunt teribil de scumpe pentru pildele fine. M-am gândit mult în timplul iernii, şi am decis să încerc să “scriu” eu o icoană. Cum se face ăsta un american, în Iowa luteran/catolic, atât departe de Bizantium, probabil te întrebi? Cărţii, sunt întotdeauna cărţii. Am găsit The Technique of Icon Painting la bibiloteca universitară şi am răsfoit-o după masă. Cartea zice că trebuie să-se răspânde cu stilul mai întăi. Se poate face asta făcând nişte scheme cu hârtia obişnuită pentru fotocopieri. Puţină practică. Am început cu o imagine de Hristos Pantocrator, urmând o schema care este înclusă în manual. Prima dată rareori este perfect. Gâtul lui Hristos era prea gras, ca să El se parea un jocător de fotbol în costume de fiul Dumeazeului. In loc de biblia sa bogată, ar trebui să aducă un fotbol american în mâna stângă.

Pe urmă, am încercat o schema cu acelaşi stil de Hristos, dar cu hainele şi capul meu. Cu apartul meu digital am făcut o serie de poze în fată peretelui galben al living-ului nostru. La sfârşitul am facut una care ar funcţiona. Am încercat să scriu un fel de autoportret. Stiu că probabil actul meu era blasfemia horibilă, dar vreau să descoper dacă pot să semân cu un sfânt, poate chiar marele şef al sfânţilor. Este lucrul cel mai narcisist că mi-am făcut în viaţa. Exemplu este în sus. Cred că pot să mă descurc să produc icoanele în cele din urmă, şi în toamă care vine o să scriu prima mea icoană. Dar cele mele vor fi cam necanonice, as vrea să pictez prietenii mei în loc de persoanlele de la biblia. O considerez o adaptare seculară. Adica, aş vrea să împrumut stilul de la traditie ortodoxă şi să-l aplic la o formă de artă cu obiectivii diferiţi.

Ce credeţi voi? Aş vrea un pic de input de la creştenii români care citesc blogul meu. Sper că nu-te am supărat cu ideeile mele, dar este adevărat că mereu mă aflu la limitele acceptabilitătii—este interesant acolo.

(Mersi, mersi, mersi Cezara; şi alţiilor care mi-au dat părerile lor.)

Intâlnirea cu Morţii

iercuri am călătorit la Chicago, metropola de şapte milioane pe lângă lacul Michigan, nu să-i văd pe locuitorii oraşului, ci să-i văd pe morţii. In primavara asta oraşul a primit un grup de visitori de la Germania grovaz de ciudaţi, şi s-au stabilit pentru moment în Muzeul de Sţiinţa şi Industria. Eu vorbesc despre o exposiţie de cadavre, înjectate cu un plastic special şi puse în poze extraordinar de explicite din punct de vedere anatomic. Jupuite, formele goale purt muşchii şi viscerele lor în aer liber fără ruşine. Cateva şi au reţele lor de nervi vizibili: circelii fini şi albi, ca o pânză de paianjen în exterioarea trupurilor, tulburând în curentul salei de exposiţie. Sunt mai morţi decât vii în sală; tu eşti minoritatea, eşti în lumea lor, un învadător o învadătoară cu toata speranţă bun venit. Tie este silă deja? Te rog să continui să citeşti, să ai un alt punct de vedere despre trupul oamenesc.

Există un nume pentru pos-oamenii îmbibaţi de aceea substanţă care îi dă o viaţă de dincolo: se cheamă plastinaţii, chiar dacă nu trăiesc în felul nostru, au o anumită “viaţa” care morţii obişnuiţi niciodată n-o să aiba.

Ne predau plastinaţii despre noi însumi şi ne vorbesc în limba noastră fără cuvinte. Ceva este comunicat între observător şi cadavru, un adevarat că n-o să se găsească într-un text de anatomie. Sunt reflectările noastre de pe altă lătură a cortina subţire care ne sepăr, vii şi morţii. Primă senzaţie nu este silă, ci ceea de felul memento mori--te simţi îmediat mortal, născut şi numai o jumatate său mai puţin pe drumul vieţii, experientând timpul nostru scurt pe pamânt şi în acelaşi timp privind sfârşitul tău manifestat în oase şi carne. Mi-am dat seamă în acela moment că rareori putem să ne uităm în ochii decedaţilor fără să simţim o conectare personală cu acest ins care ne-ar da epuizare. Aceasta distanţă între cadavrul nerecognoscibil şi noi ne permite o vedere pătrunzătoară la trupul oamenesc şi toate complexitătii lui. Rezultatul este fantastic de fascinant!

Iau diferite poziţii furate din viaţă. Unul este îngheţat într-o poză de yoga, labele sustin cadavrul în formă de o punte, burtă dă spre târvan--poziţia este greu să-se facă în viaţa, însă, acest yogist niciodată n-o să-o lase, poate pentru sute de ani; altul dansează ca un înger, balanţat pe o singură labă de picioare. Amandouă sunt femei, se vede uşor. Un cadvru bărbat este tăiat în lungime în felii de opt centimetri. Sunt imprejur zece felii, unele cu piele, alte fără copertura. Singurul om parca o serie de domino-uri pusă într-un arc tihnit, cu spaţiu suficient să vadă între străţii. Erau şi animale în plus de carnavalul uman. O camilă întreagă este aranjată în mijlocul primei sală, împrejmuită de cadavre sau parţile lor. Se vede înauntru de toraceul ei prin o gaură tăiată cu pricipere, dar spinarea cocosată tot rămână un misteriu, surprinzător. La sfărşitul expoziţiei, când ai obişnuit deja la scena carnoasă, eşti pregăgtit să vezi femeia cu burtă deschisă în spatele geamului, în sala propria ei, încă nu născuseră vlastarul. Sunt şi mai multe exemple, dar nu vreau să-vă divulg tot. Trebuie să spun că ei sunt chiar frumoaşe în felul lor propriu; există o anumită graţie şi voinţă în formele care este dificil de imagina fără să-le vadă personal. Fără îndoială unele corpuri sunt transformate în adevărata arte post-mortem, nu este doar ceva pentru minţele ştiinţifice sau perverţite. Au fost şi copii cu părinţi, este o excursie bună pentru familia după părerea mea, pe puţin educaţională. Desigur îţi recomendez să suspendaţi groază voastră morţiilor, să-vă uitaţi expoziţia dacă aveţi ocazia, este de neuitat.

M-am gândit că poate cadavrele ne iau în considerare noi revoltători: suntem fiinţe pline de sânge si cuprinse de păr, exsudând mirosurile neplăcute (aşa folosim parfumul) şi tot felul de excreţia oamenescă. Pe de altă parte, ei sunt curate, fără grasă, fără hainlele murdare şi supărătoară că noi spunem piele; ei sunt purificaţi, numai compuşi de elemente trupeşte şi o tăcere fără sfârşit. Am profundul respect pentru ei, cei care sunt animaţi după moartea din cauză unei alegere luată în fosta lor viaţă: o gândire manifestată în formă de donaţia finală însuşilor la public. Este aceea gândire care trăieste, care îi dă o existenţă corporală în continuare.
(Pozele a doua şi a trea sunt ale mele)

Moartea lui Captain America

Din copilarie pot să-mi amintesc cutia mare sub patul in fostul dormitor al tătalui meu la bunici. Urceam rapid, în acest mod în care numai un băiat poate face, scara îngustă a casei veche la primul etaj, percuţia picioarelor mele răsuna prin locuinţa cu fiecare paşeţel—Mă simţeam puterile mele creşcând cu fiecare mişcare înainte. Ca fulger, anjungeam la vârful scării şi întoarceam priciput. Faceam o revoluţie de 180 grade într-o jumatate secondă. Gata. Atunci, câte mai încet, mergeam spre uşa dormitorului cu siguranţa şi fără nici o teamă. Intram în cameră şi puneam o braţa superoamenesacă în tunericul sub patul aia pentru oamenii obişnuiţi. Trageam obiectul pe care il cauteam la lumina filtrată prin cortinele albe depaşite. Acolo, stăteam în genunchi, pe covorul gros şi de stilul din câteva deceni în trecut, stateam în faţa sursa puterilor mele: o colecţie de reviste că la noi spunem comics. Colecţia era a tatalui meu, si a fratele lui cel mai mare. Evident, au măturat suficient în trecutul primordial al familiei să schimbe interesele lor de la comics la fetele îmi imaginez. Zăceau în cutie eroii mei Superman, Green Lantern, Torok (un fel de primitiv într-o perioadă dinosaurilor, cel meu preferat la urmă urmei), Captain America şi mai mulţi pe care nu le-mi aduc aminte acum. Nu stiu unde acei eroi au sfârşit în zilele astea, probabil ca cineva în familia le-au luat după moartea Bunicei. Unul dintre eroii cei mai curioşi, după parerea mea, este Captain America. Ca puteţi să vedeţi în imaginea deasupră textului, nu este de loc ambiguos originea lui. Strigă fără nici un son că este sută la sută yankee, gringo, american. De fapt, el a născut în timpul războiului mondial al doilea, pe 1941, o vreme foarte naţionalistă pentru SUA. Se presupune că representa totul cel bun al tării: democraţia, libertatea, puterea nelimitată americană, şi aşa mai departe. Aptitudinea lui cea mai importantă era puterea fizică—ca să poată să lupte contra duşmanilor, anti-americaniştilor, şi puterilor închişi ale lume. Invincibilitatea lui era învincibilitatea tării noastre, său pe puţin aşa credeam noi copiii. Fără îndoiala, întâlnirile mele cu Captain America îmi înculca că America este “top-ul.”

Cu 32 de ani, o generaţie de ani înainte, văd lucrurile diferit. Recunosc că Capitain-ul meu a fost un instrument efectiv de propaganda, şi funţiona foarte bine. Puţeti să-vă îmaginaţi astfel de erou în ţara voastră, adică, după războiul? Capitanul României: îmbrăcat cu dungii verzi, roşie si galbeni, ridicând scutul lui roşu care purtă steaua sovietică (în loc de-a noastră albă). Merge în luptă faţa forţelelor capitalişte. Băiaţii prin toată ţară se umplesc cu acelaşi energie superoamenească, dar cu polaritatea opusă desigur. Nu vă pare ridiculos?

Captain America a petecut 66 de ani protejând poporul americii, pe puţin în lume concepută a copiilor noştri. A caştigat războiul contra germaniei, de fapt, victoria D-day a fost posibilă doar pentru că Capitain-ul a produs confusie în armata germană, permitind atacul nostru surprinzător pe lângă coasta franceză. El făcea partea lui în timpul războiului rece, şi datorită ajutorului lui comunismul a căzut. Ani înainte, a fost la New York în septembie 2001, dar un pic târziu. In zilele astea sunt cât se poate de duşmani să lupte. Aş crede ca tot este o mare nevoie de el...

Chiar am văzut la ştiri că curând n-o să mai fie un Captain America, va fi demisionat după o lungă cariera. Ghicesc că n-are în 2007 astfel de popularitate ca în ultimii şase şi jumatate deceni. Mă întreb, cine îi va proteja pe americanii în restul secolului ăsta?

Americă întotdeaună era o ţară naţionaliştă pentru că niciodată n-am sufrit de mersul ăsta în modul în care a suferit multe tări ale europei. N-am învăţat încă la noi aceea lecţie. Insă, pe aici lucrurile schimb treptat, şi cred că pierderea Captain-ului America este un semn că actitudinii nu sunt la fel ca-n trecut. N-avem nivelul de mîndrie că aveam pâna în prezent din cauza motivelor evidente: bufonul nostru de preşedinte, un război dezastruos, aroganţa, şi imperialismul economic si emergent joc dintre flancuri . Nu ne-l trebuie pe un erou naţionalist în zilele noastre, chiar copiii i-au dat seamă de asta (poate părinţii lor, cine ştie…). Majoritatea poporului american nu se simţe prea sigur de sine, de guvernatul, în afară de frontierele noastre, şi moartea lui Captain America este o proecţie acelui sentiment. Ne trebuie acum un alt erou, unul cu inimă şi minte precum şi putere. Va fi Captain Obama?

R.I.P Captain America 1941-2007